‹ Ìnnici dû situ · Pàggina dû museu · repertu ristauratu
Spartìllu:FacebookXWhatsAppTelegramEmail
Panteca e Baccini (Caro Maurizio Costanzo Show... lettera n.39)
lettera n.39
Italiano Latina Zeneise Napulitano Venesian Romanesco Sicilianu Bulgnais Sardu Milanes

Comu si po’ guvirnari nu paisi unni esistinu duicentuquarantasei speci diversi di furmaggiu?

C. DE GAULLE






















PANTECA E BACCINI

Caro Maurizio Costanzo Show,

cu’ o cosa ju sia è nu misteru pi mia comu pi cu’ sia nun àbbia li traveggole. Esaurìuta sta premissa putemu ni divertiri a fìngiri veri cungetturi parziali, inferiuri e distorti.
Rimiscolannu li nostri paràmitri putemu accussì diri senza tema di essiri smintuti di cu’ àbbia acconsintutu a nun ni smintiri ca ju sugnu attualmenti suprattuttu lu prupritariu di nu muru. Ma nun di nu muru qualsiasi, comu ci ni su’ tanti nu pocu dappertuttu. Nu muru ’n quarchi modu impurtanti, pirchì è statu addirittura minziunatu ntâ trasmissioni televisiva ca tu si’. Nun è lu Muro di Berlino, vinnutu a scagghi a cu’ avia sordi di spènniri. Nun è lu Muro del Pianto e mancu chiddu dî Pink Floyd. È lu muru di Baccini.
Ntâ trasmissioni ca tu si’ stu muru vinni numinatu, fòrsi puru ripitutamenti, pirchì è a l’indirizzu di iddu ca lu cantauturi Baccini appi a vòrgiri lu propriu sguardu pi assai uri ô jornu pi anni e anni mentri ’mparava a cantari. Lu chiamiràmu allura lu Muru dû Cantu di Baccini. Li birlinisi avivanu lu Muro di Berlino, a vidiri lu quali jivanu quannu vulivanu vidiri fina a unni putivanu jiri. Li Ebrei hannu lu Muro del Pianto, unni si mèttinu quannu ci veni di chiàngiri. Baccini avia lu Muru dû Cantu. Quannu ci vinia di cantari iddu si punia davanti ô sò Muru unni c’era accustatu nu pianoforti e cantava, assai cchiù a longu di quantu li ebrei ci la fànnu a chiàngiri davanti ô loru, o li birlinisi passiari a ridossu dû loru. Lu famusu Muru dû Cantu di Baccini.
Stu Muru regi presumibbilmenti lu tettu di nu locali genuvisi chiamatu "Panteca", ca ju, già prupritariu dû Muru, aju avutu la fatalità di gistiri a longu. Francesco Baccini trasiu ’n Panteca ntô 1981, appena dimagrutu dâ sò ipertrofìa lipídica, sguardu spiritatu e pressoché mutu, la sò menti cunfusa ormai regnu di psicofàrmaci. Stava sempri d’a sulu ’n n’angulu, senza mancu si livari lu cappottu, mai parrannu cu nuddu, taliannu lu pianoforti unni quarchidunu sempri sunava. Appena lu quarchidunu di turnu s’auzava pi nu bisognu o nu disideriu libatoriu (vidi "vogghia di birra"), Baccini s’avvintava supra lu pianoforti sguarnitu sunannu quarchi minutu di música clàssica. Po’ scumparìa. Ma scumparìa daveru. Chistu avvinni parecchi voti. Supra lu pianoforti li pianisti giniralmenti rutàvanu comu li mandrilli ’n nu bordellu. Ca nu pianista spissu scumparissi, era nurmali. Ma nun ca scumparissi sempri, puru quannu si circava di lu identificari pi lu canusciri e ci offriri di vèviri. Accussì nu jornu, ê primi noti di música clàssica, quarchidunu s’appustau vicinu ô piano pi svilari lu misteru dû pianista scumparenti. Baccini sunau quarchi minutu comu ô sòlitu, po’ di corpu s’auzau bruscamenti, e a granni farcati pigghiau di mira la porta, dâ quali sarrìa certamenti nisciutu comu nu fantasma doppu pochi sicunni comu sò sòlitu. Ma l’appustatu lu intercettau fìsicamenti, custringennulu a si firmari quarchi istanti pi accittari quarchi cosa di vèviri. Baccini circau di s’oppòniri, po’ s’arrinniò e chidiu quarchi cosa di forti, ’na camumilla.
Cû passari dî misi e po’ dî anni, Baccini addivintau nu frequentaturi sempri cchiù assiduu dâ Panteca. Accuminzau a inframmizzari â clàssica brani di música leggera, predilingennu li Blues Brothers e lu ballettu di Erode di Jesus Christ Superstar. Pruvau a cantari, e l’effettu nun fu malacciu. Abbannunau la clàssica e cantau sempri di cchiù. Ntô 1985 la intensità dâ sò frequentazioni dâ Panteca arrivau ô cúlmini. Si prisintava â porta ê ottu di sira, quannu la Panteca rapia, e ni niscìa ê dui o ê tri, quannu idda chidia. Accuminzava a sunari e cantari cincu sicunni doppu l’ingressu dâ prima picciotta carina, e po’ nun la finìa cchiù. Puru a ferragostu, quannu la città era èsuli ’n àutru pizzu, Baccini era ddà, d’a sulu ’nsemi a mia e pochi àutri e nuddu allegru, e fu propriu ntô disulatu agostu di l’85 ca ô tèrmini di ’na sirata scarna setti picciriddi finlandisi cumparìru pi miraculu ntâ Panteca oscura purtannusillu via e facennu chiazza pulita di tutti li sò principali virginità, epìsodiu già minziunatu supra lu parcuscènicu dâ trasmissioni ca tu si’.
Ma la Panteca nun è sulu Baccini. Di l’era Baccini avànzanu li ricordi, li futugrafìi, e li uri di videoregistrazioni ca ancora detegnu di nu Baccini spauritu e cu tutti li capiddi ca inascutatu nun la finisci mai di sunari comu nu tratturi.
Ntô arcu dâ sò esistenza la Panteca cuntinni a fugaci tratti ’na multitúdini di pirsuni accussì ditti famusi, di Gian Maria Volonté a Dario Fo, di Angelo Branduardi a Enrico Rava, di Bruno Hendel a Enzo Tortora, di Pinco a Pallino e nun trascuramu Chicchessia. Ma cuntinni suprattuttu multitúdini umani di pregiu minurmenti notu ma nun pi chistu dû stissu privi o indegni. Ecco a vuiautri li etichetti di Rino Riccio, Alessandro Testa, Gigi Picetti, Max Morando, Bruno Medicina, Guido De Vecchi, Alessandro Buricchi, Beppe Mistretta, Chicco Sirianni, Max Manfredi, Enrico Tetris... ommettu li fimmini pirchì ni avirìa a citarini troppi e la pigrizìa mi frena. Chiddu ca sti etichetti d’umani cèlanu e quarchi vota esibìscinu nun lu scupriràiti cu facilità, suprattuttu si siti distratti dû Nulla ca impera.
La Panteca è milli àutri storii, di ddà dâ genesi di Baccini. È lu primu locali "alternativu" mai surtu a Gènova. Fucina di menti e di talenti. Archetipu dâ multitúdini di locali e localetti ca oggi rènninu vivaci li sirati di ’na città morenti. È lu locu unni ntê anni su’ ineluttabbilmenti ristati impigghiati li menti cchiù muderni e cchiù fèrtili di Gènova. Covu di sinergìa. Mìticu recipienti ca di tuttu cunteni. Li riflitturi s’addumirannu supra la Panteca quannu idda nun ci sarà cchiù, pi enfatizzarini e mitizzarini qualità ca ’n pochi hannu saputu cogghiri quannu avrìanu pututu, ntô arcu dâ sò esistenza reali, cioè pi esempiu ora. (errata corrige dâ última ura: l’esempiu nun carza: è defatti fòrsi già troppu tardu!)

Roberto Quaglia





Lassa nu Cummentu.

Leggi li cummenti di l’àutri.

Mi piaci! Mi piaci! Mi piaci!

Ìnnici dî lèttiri.

Cupirtina.

Ma chi è Roberto Quaglia?





L’òpira "Caro Maurizio Costanzo Show...", sana sana o ’n parti, pò essiri liggiuta, scarcata supra ô computer, stampata e cupiata senza lìmiti, sulu pi usu pirsunali. Tutti li testi e li illustrazioni su’ pruprità di Roberto Quaglia e nun pònnu essiri adupirati sani sani o ’n parti senza autorizzazioni. Lu prugettu gràficu e li cumpunenti gràfichi di sti pàggini su’ pruprità riservata di Roberto Quaglia. L’òpira "Caro Maurizio Costanzo Show...", sana sana o ’n parti, nun pò essiri missa ’n vènnita a nuddu tìtulu senza privia autorizzazioni.
© 1994-2000 Roberto Quaglia.




















Spartìllu:FacebookXWhatsAppTelegramEmail