
 |
LA MANIA DÎ PIRCHÌ
Caro Maurizio Costanzo Show,
Comu li picciriddi aju la mania dî pirchì, e mi ni vantu. La mania dî pirchì è lu strumentu di cui nuiautri essiri umani dispunemu pi ’mparari, comu lu stòmacu è lu strumentu di cui disponiâmu pi addigìriri lu manciari. Mentri lu stòmacu funziona pi tutta la vita, cî rari voti eccezioni di li ’ndigestioni, la mania dî pirchì appassisci ntê umani adulti lassannu di sé sulu quarchi vaga traccia. Finìuta l’età dâ crescita, ogni jornu è bonu pi fistiggiari lu funirali dâ mania dî pirchì. L’atrufia nun è mai daveru cumpleta. Quarchi nicu pirchì supravvivi ’n tutti, ma ntê umani adulti su’ àutri li funzioni ca guvèrnanu l’arbitriu: â ribbalta dâ menti, distituìuti li pirchì s’assettànu li certizzi acquisìuti e li dogmi pirsunali. ’N età adulta unu si dumanna lu menu possibbili e si protègginu cu li denti li propri cunvinzioni. Ogni propria canuscenza addiventa nu dogma e si cummatti o si temi cu’ sia ni metti ’n discussioni li fundamenti.
Dû jornu ’n cui la mania dî pirchì ni abbannuna finemu di crèsciri, e ni ’mmicchiamu sulamenti. È pi chistu ca dunqui mi godu a ogni pirchì ca ’n mia arrivu a fari nàsciri. Ntô rifiutu dû dubbiu si cruggiòlanu chiddi ca hannu rinunciatu a crèsciri e vògghinu sulu ’mmicchiari. Usualmenti s’ìmmula la propria mania dî pirchì supra l’altari dâ praticità cutidiana. Si agisci mali quannu unu è rusicatu dî dubbi. Li certizzi sarannu puru falsi, ma tòrnanu cummudissimi quannu unu s’arrivòta cû munnu. È assai affascinanti a s’interrugari supra la vera natura di nu grossu würstel, quannu unu lu voli muzzicari, e ci sarrìa assai di si dumannari: "È chistu daveru nu würstel? Pirchì ju sugnu cunvintu ca chistu sia nu würstel? Sarrìa chistu nu würstel si ju nun lu cunsiderassi accussì? Cu’ mi assicura ca li buddisti nun àbbianu ragghiuni e lu würstel nun sia pigghiatu di nu porcu ca era la reincarnazioni di Hitler? Comu pozzu manciari stu würstel si fòrsi è lu corpu di Hitler, quannu ancora aieri aju fattu la cumunioni, cioè aju manciatu dû pani ca fòrsi (ma comu fazzu a nn’essiri sicuru?) era lu corpu di Cristu? E puru si stu würstel nun fussi lu corpu di Hitler reincarnatu, è puru sempri pigghiatu dû corpu di nu porcu... è giustu ca ju lu accostu, ntô miu stòmacu e - ancora peggiu - ntâ mia menti, ô corpu di Cristu? Comu pozzu sbattiri ntô miu stòmacu l’allucinanti cocktail di Cristu e di nu porcu ca fòrsi era puru Hitler? È puru giustu ca ju mi scordu ca staju pi muzzicari nu cadàviru? Ma sugnu ju sicuru di aviri effettivamenti fami? E puru si avissi daveru fami, pi quali mutivu avissi a manciari? Nun sarrìa cchiù dignitusu a rifiutari la mia animalità e lassarimi muriri di fami? Prima o po’ sarrìa defuntu lu stissu... e fòrsi cu minuri dignità... Si ju fussi lu würstel e lu würstel fussi mia, mi piacissi a essiri manciatu di mia? E comu pozzu ora manciari stu würstel ca s’è arrifriddatu mentri mi facia tutti sti gratuiti dumanni e si po’ (pi vinnetta?) mi ristassi supra lu stòmacu?" Avennu a manciari nu würstel, è megghiu lu manciari e basta, senza stari a s’affari troppi dumanni. Accussì puru, spissu, avennu a vìviri, è megghiu vìviri e basta, senza stari a s’affari troppi dumanni. Facennu accussì, però, lu risicu è di si manciari lu würstel câ testa altrovi, senza quasi s’addunari e, a paru, vìviri la propria vita câ testa altrovi, senza quasi s’addunari, e chistu, pirchì si vivi ’na sula vota, sarrìa nu pocu nu piccatu, pirchì addivintirìa allura lècitu a canciari - comu quarchidunu ’n effetti ha fattu - lu famusu dittu ’n "NUN SI VIVI MANCU ’NA VOTA.", facennu puru ca nun si po’ evitari la nascita di sé di nu dittu cullaterali: "NUN SI MANCIA MANCU NU WÜRSTEL."
Mentri di nu latu è assai pràticu a passari ’na serena vita adulta senza curiusità impituusi e senza dubbi di focu, (e cu’ sia sta a vìviri accussì la sò vita di sicuru sarà d’accordu cu stu argumentu), è lu stissu veru ca l’emblema dâ vita è lu sfrinatu intusiasmu giuvanili, e nun la cumpassata inerzia sinili. Ogni picciriddu è nu geniu, si paragunatu a n’adultu. E geniu resta fina a quannu la mania dî pirchì nun accumincia a lu abbannunari. Nun è n’abbannunu fulmineu. È ’mmeci ’na morti lenta. Quarchidunu cunserva vasti lembi dâ curiusità infantili pi tutta la vita e addiventa nu scienziatu, o nu granni sapienti. Àutri rinùncianu a 18 anni a ogni àutru sapiri e di ddu mumentu sulamenti ’mmicchiànu. Li trovi a 40 anni e po’ a 50 e a 60 cî stissi idei dî vint’anni, ntramenti vecchi, fora dî tempi e ridìcili, di li quali si dìcinu urgugghiusi, pirchì supra d’iddi e iddi sulamenti è custruìuta la semplici immagini ca chisti hannu di sé.
Ma l’incredibbili sviluppu culturali di l’umanità, ca ’n pochi migghiara di ginirazioni è passata di l’Omu-Scimmia-Cacciaturi a l’Astronauta, nun è successu pi l’azioni di li inerti ca pòrtanu avanti li prucèduri ’mparati ’n adolescenza, cioè li ’mmicchiati prima dû tempu, cioè la magghiuranza urgugghiusa di li propri certizzi. L’incredibbili sviluppu culturali dâ nostra speci è lu fruttu dû pinsari e dû agiri ntê sèculi di chidda nica pircintuali di adulti câ mania dî pirchì, taliati sempri cu suspettu di tutti li àutri pâ divirsità di li sò idei e pi l’ustinazioni di li sò curiusità.
Una di li armi vincenti dâ speci umana a paraguni di li àutri mammìfiri, ntô corsu di l’evuluzioni, è stata la strateggia di prulungari chiddi funzioni di l’apprindimentu ca chiamamu "jocu" e "curiusità infantili" e ca su’ propri di tutti li mammìfiri. Taliati li gattarieddi mentri jòcanu, facennusi ’mmuscati a vicenna: stannu ’mparannu a cacciari. O quannu, curiusi, ficcanu lu musidduzzu di tutti li parti: stannu esplurannu lu tirritoriu. Ma l’infanzia felina dura pochi misi. Chidda umana quasi vint’anni. Quannu l’infanzia finisci, jocu e curiusità finiscinu, lassannu di sé sulu vaghi tracci, e chiddu ca li individui su’, rèstanu, senza ’mparari cchiù nenti di saglienti.
Fora di li adulti nu pocu ancora picciriddi, mossi dâ mania dî pirchì, dispunibbili cu intusiasmu ê novi jochi, ca comu li picciriddi nun si pìgghianu troppu sû seriu, e comu li picciriddi su’ di li àutri adulti incumprisi. E quannu nu jocu di iddi ’mmintatu porta vantaggiu a l’umanità, doppu e sulamenti doppu lu sò nomu addiventa ’na etichetta pusitiva.
La "storia" è ditirminata di pochi, ca oltri â fatica di ditirminari la storia hannu avutu a si carricari lu piso di si strascinari appressu la zavorra di li immobbili.
Roberto Quaglia
L’òpira "Caro Maurizio Costanzo Show...", sana sana o ’n parti, pò essiri liggiuta, scarcata supra ô computer, stampata e cupiata senza lìmiti, sulu pi usu pirsunali. Tutti li testi e li illustrazioni su’ pruprità di Roberto Quaglia e nun pònnu essiri adupirati sani sani o ’n parti senza autorizzazioni. Lu prugettu gràficu e li cumpunenti gràfichi di sti pàggini su’ pruprità riservata di Roberto Quaglia. L’òpira "Caro Maurizio Costanzo Show...", sana sana o ’n parti, nun pò essiri missa ’n vènnita a nuddu tìtulu senza privia autorizzazioni.
© 1994-2000 Roberto Quaglia.
|