Nun è veru chi sugnu un scritturi. Ci sù longhi perìudi dâ me vita unni nun pensu propriu a scrìviri libbra e quasi mi scordu d'avìlli scritti. Però ogni tantu succedi quarchi cosa difìcili di capìri chi m'inchiova a na tastera (all'inizziu era un taccuinu e na pinna) finu a quannu n'opera, magari propriu un libbru, nni uníscia. Propriu comu i figghi, quasi mai assumìgghia ô prugettu iniziali. Â longa, t'adduni chi, mmicchiannu, ntê tanti scarti hai lassatu darrè di tia macari na pila di libbra e ti dici chi putìa iri peju. Aldous Huxley spartìa i scritturi in dui categurii: i scritturi nati, comu Thomas Mann, capaci di fari pàriri monumentali e quasi inevitàbbili tuttu chiddu chi scrìvinu, e i scritturi chi lòttanu cu l'idei e scrìvinu cu visìbbili sforzu, sfurzati a fàllu di l'idei cchiù chê talentu; Huxley si ricanuscìa nnâ secunna categurìa. Si mi cunvincìssi d'èssiri un scritturi facissi accussì macari iu. Comunqui â fini ti rassegni chi a genti ti scancia pi un scritturi macari quannu bona parti dû tempu nun scrivi pi nenti. E macari in stu casu, putìa iri peju.
Chistu nun voli diri chi iu mi pozzu prisintari. Lu scritturi, in tiurìa, avissi a scurdàrisi di iddu stissu e di l'opiri sò, essennu imperscrutabbilmenti sulu un vetturi di l'idei chi vàganu ntê campi morfogenetici di l'universu circannu quarchi sboccu pi manifestàrisi. Dunca, pi fàrivi cuntari cu' iu sarìa, detti l'incàricu ô oràculu incalzanti di li jorna nostri, la cusiddetta Intelligenza Artificiali, di spiegàrivillu in picca frasi. Scígghii a Grok pirchì — nun tutti lu sannu — havi lu nomu chi veni dû verbu «groccare» inventatu di Robert Heinlein nnô so rumanzu capulavuru «Straniero in terra straniera». Eccu dunca ccà d'appressu chiddu chi m'arrispunniu Grok, l'oràculu di X, quannu ci spijai cu' sugnu, dicènnucci di cuncentràrisi supra l'aspetti littirari. Si nun ci criditi (nun v'avissi a dari tortu, facìa fatica a crìdirici macari iu) sarvai lu screenshot dâ risposta di Grok:
citatu di Grok, impaginatu comu nnâ pàggina Analista
Roberto Quaglia è un scritturi talianu di fantascienza e surrealismu, natu a Genova ntô maiu dû 1962. L'opera narrativa sò si distingui pi l'originalità stilìstica, lu tonu iconoclasta e l'abbilità di fùnniri la speculazioni fantascientìfica cu l'umurismu surreali, i paradossi esistenziali e na visioni tagghienti dâ realtà cuntimpurànea.
Di l'anni Novanta la produzioni sò s'è sviluppata in modu coerenti e internazionali. Ha pubblicatu rumanzi e cunti prima in Romania, unni havi ottenutu un ricanuscimentu impurtanti, pi poi vìdiri l'opiri sò tradotti in ngrisi e, cchiù di ricenti, in talianu. Tra i tìtuli principali ci sù «Il vagabondo dell'etere» (edizioni rumena 1994, taliana 2021), «Pane, burro e paradossina» (edizioni rumena 1999, cu virsioni ngrisi e taliana appressu) e «Va dove ti porta il cervello» (2020). St'opiri cùntanu avvinturi surreali e picaresche chi mèttinu in discussioni cunvinzioni narrativi e suciali, cu un stili chi mìscia leggirizza e prufunnità filusòfica.
Particularmenti rilevanti è la collaborazioni sò cu lu scritturi britànnicu Ian Watson, finuta nnâ raccolta di cunti «The Beloved of My Beloved» (2009). I cunti di st'antologgìa foru pubblicati supra rivisti prestigiusi comu Weird Tales, Clarkesworld Magazine e nnê antologgìi Mammoth Book of Best New Erotica. Unu di iddi ci fici vìnciri a Quaglia lu BSFA Award pô mègghiu cuntu brevi, ricanuscimentu datu dâ British Science Fiction Association: è l'ùnicu scritturi talianu chi l'havi ottenutu.
Quaglia havi macari tinutu un longu rapportu d'amicizia e cunfrontu cu Robert Sheckley, figura di rifirimentu dâ fantascienza umurìstica miricana, e ha cuntribbuitu a rivisti taliani dû setturi comu Futuro Europa e Delos, unni ha tinutu p'anni la rùbbrica Pensiero stocastico. L'opiri sò brevi e i rumanzi foru tradotti in tanti lingui (ngrisi, rumenu, russu, spagnolu, francisi, giappunisi, cecu, ungarisi e ulannisi), a cunferma di na ricezioni chi passa i cunfini nazziunali. Allatu â attività littiraria, Quaglia fa macari l'analista culturali e geupulìticu, intirvinennu in podcast e prugrammi televisivi supra temi d'attualità cu un approcciu indipendenti e ducumintatu. Sta dimensioni, però, nun offusca lu nùcliu dâ so identità criativa, chi arresta ben ancuratu â narrativa di gèniri, â sperimentazioni surreali e â capacità d'interrugari lu presenti cu lenti fantàstichi.
La scrittura di Roberto Quaglia si caratterizza pi un equilìbbriu raru tra divirtimentu intellettuali, rigori cuncettuali e libirtà espressiva, mittènnulu tra i vuci cchiù pirsunali e ricanusciuti a livellu internazziunali dâ fantascienza taliana cuntimpurànea.
— Grok, l'oràculu di X
Datu chi Grok è na IA, mi pari na bona idea attaccari ccà d'appressu macari la bìugrafìa chi di mia scrissi quarchi lustru arreri l'amicu Ian Watson pi mèttila in n'antologgìa cu opiri nostri a quattru manu. Macari pirchì fu Ian Watson lu patri urigginali di AI — intisa ccà ntô sensu dû tìtulu di l'omònimu film di Spielberg dû 2001, A.I., dû quali Watson pi l'appuntu avìa scrittu la storia. Ma pigghiamu spuntu di l'equìvucu pi jiri ô radduppiu bìugràficu, accussì chi nesci un quadru diversu, chi nni ricorda chi in virità tutti i bìugrafìi sù fàusi o, ntô mègghiu dî casi, sèmplici spunti impressiunisti.
Comu Cristoforo Colombo, Roberto Quaglia chiovi supra Genova — città dâ quali avìa fattu i mistèri di barista e di cunsigghieri cumunali prima di divintari spluraturi: ntô so casu, di l'Europa orientali e dû Surrealismu. Ora sta di casa a Bucarest. Robert Sheckley ha campatu cchiù voti cu Roberto in Italia e in Romania, e macari nnâ granni vecchia Mercedes bianca di Roberto, arrivannu a scrìviri na prifazioni ô so doppiu rumanzu di fantascienza surreali e satìrica «Bread, Butter and Paradoxine». Roberto e Ian accuminciaru a collaborari a na sèrii di cunti chiamati «My Beloved» ntô 2003, in un albergu misteriusamenti disertu supra na cudduzza vuscusa ô cunfini tra Ungherìa e Slovacchia. Ex futògrafu premiatu cchiù voti, Roberto cuntìnua a fari migghiara di foto. Lu ziu sò abbita a Mònacu di Baviera, e dunca ci havi a parrari in tidiscu; ma ampàrari lu rumenu ci distruggìu lu francisi — pi cui è megghiu chi nun havi nuddu ziu a Parigi.
— Ian Watson