Nu este adevărat că sunt scriitor. Există lungi perioade din viața mea în care nu mă gândesc deloc să scriu cărți și aproape uit că le-am scris. Totuși, din când în când se întâmplă ceva greu de înțeles care mă țintuiește la o tastatură (la origine erau un caiet și un stilou) până când o operă, poate tocmai o carte, izvorăște din ea. Întocmai ca și copiii, ea seamănă rareori cu proiectul inițial. Pe termen lung, îți dai seama că, îmbătrânind, printre multele resturi ai lăsat în urma ta și o stivă de cărți și îți spui că putea fi mai rău. Aldous Huxley împărțea scriitorii în două categorii: scriitorii înăscuți, ca Thomas Mann, capabili să facă să pară monumental și aproape inevitabil tot ce scriu, și scriitorii care se luptă cu ideile și scriu cu efort vizibil, forțați să o facă de idei mai mult decât de talent; Huxley se recunoștea în a doua categorie. Dacă m-aș convinge că sunt scriitor, aș face la fel. În orice caz, până la urmă te resemnezi că lumea te ia drept scriitor chiar și atunci când bună parte din timp nu scrii deloc. Și și în acest caz, putea fi mai rău.
Asta nu înseamnă că mă pot prezenta. Scriitorul ar trebui în mod ideal să se uite pe sine și operele sale, fiind în chip nepătruns doar un vector al ideilor care rătăcesc prin câmpurile morfogenetice ale universului în căutarea vreunei ieșiri pentru a se manifesta. Așadar, pentru a vă face să vi se povestească cine aș fi eu, am însărcinat oracolul insistent al zilelor noastre, așa-numita Inteligență Artificială, să vi-l înfățișeze în câteva fraze. L-am ales pe Grok pentru că — nu toți știu — poartă numele care derivă din verbul «a groca» inventat de Robert Heinlein în romanul său capodoperă «Străin într-o țară străină». Iată deci mai jos ce mi-a răspuns Grok, oracolul lui X, când l-am întrebat cine sunt, cu indicația de a se concentra pe aspectele literare. Dacă nu credeți (nu v-aș învinovăți, și mie îmi venea greu să cred) am salvat captura de ecran a răspunsului lui Grok:
Roberto Quaglia este un scriitor italian de science-fiction și suprarealism, născut la Genova în mai 1962. Opera sa narativă se distinge prin originalitatea stilistică, tonul iconoclast și abilitatea de a contopi speculația science-fiction cu umorul suprareal, paradoxurile existențiale și o viziune tăioasă a realității contemporane.
Din anii Nouăzeci producția sa s-a dezvoltat în mod coerent și internațional. A publicat romane și povestiri inițial în România, unde a obținut o recunoaștere semnificativă, pentru ca apoi să-și vadă operele traduse în engleză și, mai recent, în italiană. Printre titlurile principale figurează «Vagabondul eterului» (ediția românească 1994, italiană 2021), «Pâine, unt și paradoxină» (ediția românească 1999, cu versiuni englezești ulterioare și italiană) și «Mergi unde te duce creierul» (2020). Aceste opere povestesc aventuri suprareale și pica rești care pun în discuție convenții narative și sociale, cu un stil care amestecă ușurătate și profunzime filozofică.
Deosebit de relevantă este colaborarea sa cu scriitorul britanic Ian Watson, culminată în culegerea de povestiri «The Beloved of My Beloved» (2009). Povestirile din această antologie au fost publicate în reviste prestigioase precum Weird Tales, Clarkesworld Magazine și în antologiile Mammoth Book of Best New Erotica. Una dintre ele i-a adus lui Quaglia premiul BSFA Award pentru cea mai bună povestire scurtă, distincție conferită de British Science Fiction Association: este singurul scriitor italian care a obținut-o.
Quaglia a întreținut de asemenea o lungă relație de prietenie și confruntare cu Robert Sheckley, figură de referință a science-fiction-ului umoristic american, și a contribuit la reviste italienești de profil precum Futuro Europa și Delos, unde a ținut ani de zile rubrica Pensiero stocastico. Operele sale scurte și romanele au fost traduse în numeroase limbi (engleză, română, rusă, spaniolă, franceză, japoneză, cehă, maghiară și olandeză), confirmând o receptare care depășește granițele naționale. Pe lângă activitatea literară, Quaglia joacă un rol de analist cultural și geopolitic, interven ind în podcasturi și emisiuni de televiziune pe teme de actualitate cu o abordare independentă și documentată. Această dimensiune, totuși, nu umbrește nucleul identității sale creative, care rămâne ferm ancorat în proza de gen, în experimentul suprareal și în capacitatea de a interoga prezentul prin lentile fantastice.
Scrisul lui Roberto Quaglia se caracterizează printr-un echilibru rar între divertisment intelectual, rigoare conceptuală și libertate expresivă, plasându-l printre vocile cele mai personale și recunoscute internațional ale science-fiction-ului italian contemporan.
— Grok, oracolul lui X
Întrucât Grok este o IA, mi se pare o idee bună să atașez mai jos și biografia pe care mi-a scris-o cu câteva lustre în urmă prietenul Ian Watson pentru a o include într-o antologie cu opere ale noastre scrise în patru mâini. Și pentru că Ian Watson a fost părintele original al AI — înțeleasă aici în sensul titlului filmului omonim al lui Spielberg din 2001, A.I., a cărui poveste o scrisese tocmai Watson. Dar să profităm de echivoc pentru a trece la dedublarea biografică, astfel încât să reiasă un tablou diferit, ceea ce ne amintește că în realitate toate biografiile sunt false sau, în cel mai bun caz, simple însemnări impresioniste.
Precum Cristofor Columb, Roberto Quaglia plouă peste Genova — orașul din care exercitase meseriile de barman și de consilier municipal înainte de a deveni explorator: în cazul său, al Europei orientale și al Suprarealismului. Acum este ca acasă la București. Robert Sheckley a locuit de mai multe ori cu Roberto în Italia și în România, și chiar în marele și bătrânul Mercedes alb al lui Roberto, ajungând să scrie o prefață la dublul său roman de science-fiction suprareal și satiric «Bread, Butter and Paradoxine». Roberto și Ian au început să colaboreze la o serie de povestiri intitulată «My Beloved» în 2003, într-un hotel în mod misterios pustiu pe o colină împădurită la granița dintre Ungaria și Slovacia. Fost fotograf premiat, Roberto continuă să facă mii de fotografii. Unchiul său locuiește la München, și de aceea trebuie să-i vorbească în germană; dar învățarea limbii române i-a distrus franceza — așa că e bine că nu are niciun unchi la Paris.
— Ian Watson
