Ei bine, da! A fost o vreme când am crezut în satiră. Sunt unii care cred în Moș Crăciun, alții care cred într-o divinitate ori într-un partid politic, care cred în dreptate ori într-un cantautor. Eu credeam în satiră. Știu, recunosc, eram naiv, dar cine n-a fost măcar o vreme?

Satira în sine e un lucru bun, ca atâtea idei și ideologii abstracte. Dar lumea Umorului Real e adesea contrariul a ceea ce pare, cum, într-o bună zi, a trebuit în chip inevitabil să descopăr.

La început era Il Male, spre deosebire de ce susține Biblia. Il Male a fost un săptămânal satiric publicat în anii șaptezeci ai secolului trecut. A fost singurul periodic satiric italian în stare cu adevărat să desacralizeze și să ia în derâdere moravurile și destrăbălații epocii sale. Acesta e un fapt istoric obiectiv. Dovada? Ca să poată exista, Il Male își avea directorul responsabil statornic rezident la pușcărie. Și la fiecare apariție a săptămânalului pedeapsa lui se lungea. Doar așa Il Male era în stare să-și exercite libertatea de opinie și de presă. Un lucru e sigur: unii dintre acești domni aveau boașe.

Apoi Il Male a încetat să mai apară. Ani mai târziu, m-am pomenit citind un tabloid verzui pe care unii și-l vor aminti: Cuore. Inițial supliment al ziarului l'Unità, a devenit curând o publicație independentă. Cel puțin în aparență. O vreme m-a amuzat, deși vădit avea prea puțin din spiritul desacralizant al lui Il Male. Apoi s-a întâmplat ceva care m-a făcut să-mi vin definitiv în fire.

Era anul 1991 și se afla în iulie. Citisem în săptămânalul Cuore că o așa-zisă „Sărbătoare a Satirei” urma să se desfășoare în scurt timp într-un orășel din Emilia, organizată chiar de Cuore. Pe atunci încă nu-mi pierdusem toată credința în satiră, așa că am gândit cam nesăbuit — și foarte mistic — că evenimentul ar putea fi de interes pentru mine.

Așa că, într-o anume după-amiază din iulie '91, am dat o fugă la casa prietenului meu Gigi Picetti și i-am propus să dăm o fugă la sărbătoarea satirei. Fermecat și el de această idee abstractă, mi s-a alăturat, am pornit îndată de la Genova și câteva ore mai târziu am ajuns spre seară la Montecchio, orășelul din Emilia unde se desfășura sărbătoarea.

Cu groază imediată am descoperit imediat că atât de lăudata sărbătoare a satirei, pe scurt, nu era altceva decât un foarte banal Festival dell'Unità. În aceleași zile era un festival dell'unità și la Genova, așa că ne simțeam mai degrabă proști că făcuserăm trei ore de mașină ca să mergem la un târg identic cu cel pe care îl aveam sub casă.

Îngrijorați, am căutat în dreapta și-n stânga un pic de satiră ori ceva de soiul ăsta, dar tot ce am găsit a fost doar un soi de amfiteatru ticsit unde mii de persoane ascultau, ca niște oi, un soi de talk-show care se consuma pe scenă. Pe scurt, era ca și cum te-ai uita la Maurizio Costanzo Show, doar că invitații erau diverșii Michele Serra, Paolo Hendel, Fabio Fazio și gașca aia care trăncăneau între ei fără să prea știe ce să spună, cum se întâmplă în general în orice talk-show.

Deși nu pricepeam bine de ce merseserăm acolo, Gigi Picetti și cu mine eram totuși siguri de un lucru: nu ne păsa deloc să ascultăm lume care vorbește între ea ca să-și spună lucruri mai puțin interesante decât cele pe care ni le puteam spune noi între noi. Iar masa de oi în mută adorație pe treptele amfiteatrului era, în muta ei pasivitate, și mai dezgustătoare decât înfumurata lume de pe scenă. Dacă pricepeți de ce, bine, altfel amin.

Prea târziu ca să ne întoarcem la Genova, a trebuit să înecăm în bere dezamăgirea de a fi acolo și, după ce am intrat să bârfim un pic într-un videobox, ne-am retras în sfârșit să dormim în cortul pe care ni-l aduseserăm.

Băgaserăm de seamă că zona, notoriu infestată de țânțari, era în schimb în chip neobișnuit lipsită de ei. Cineva ne-a explicat că în anul acela fusese o bună deratizare. Am luat elementul drept pretext și am hotărât să facem lucrul cel mai neverosimil pe care l-ar putea face cineva vreodată: am improvizat o strângere de semnături împotriva crâncenei exterminări a țânțarilor. De ce am făcut-o? Păi, ce altceva am fi putut face vreodată?

Așa s-a născut SENZACUORE.
Senzacuore era un afiș de carton (un metru și jumătate pe un metru), pe care Gigi Picetti și cu mine improvizaserăm primele prostii care ne veniseră în minte. Într-un fel pe care nu mi-l amintesc, am reușit apoi să tipărim și să fotocopiem un număr potrivit de false formulare pentru strângerea semnăturilor. Înarmați cu toate acestea, am cutreierat deci pretinsa „sărbătoare a satirei” răcnind ca și cum chiar ne-ar fi păsat de soarta țânțarilor. De necrezut, dar toți ne-au luat în serios. Manifestându-și pe față ura față de țânțari, lumea refuza să semneze. La așa-zisa sărbătoare a satirei, nimeni nu era în stare să recunoască drept atare o găselniță satirică cretină ca a noastră.

Între timp era deja amiază, și ni s-a întâmplat să dăm peste o masă cu toți VIP-urile sărbătorii. Diverșii Michele Serra, Fabio Fazio etc. Spre uimirea noastră, nici aceștia n-au dat semn că pricep ce se petrecea exact în fața lor. Mi-l amintesc pe Fabio Fazio spunând „E inutil. Oricum nu folosește la nimic.” N-am priceput niciodată la ce se referise.

După o vreme ne-am săturat. A fi acolo n-avea niciun sens. Am strâns cortul, ne-am urcat în mașină și ne-am întors la Genova.

Cu toate astea, eram indignați. Deși știuserăm mereu că Cuore n-avea nimic de împărțit cu Il Male, credeam că un pic de inteligență mișună și pe-acolo. La urma urmei, poate oare să existe satiră fără inteligență? Nu, nu poate. Dar nu ăsta e punctul. Esența problemei era de fapt alta, iar întrebarea potrivită de pus trebuia să fie:
„E Cuore un ziar cu adevărat satiric?”

Am hotărât deci să investim vreo două după-amiezi ca să dăm viață lui Crepacuore. Nimeni nu mai făcuse satira satirei, iar la acea vreme și în acele zile nouă ni s-a părut lucrul cel mai potrivit de făcut. Ori, dacă nu altceva, cel mai puțin plicticos.

Era 1991, și de puțină vreme imprimantele laser deveniseră accesibile financiar tuturor. Gigi Picetti și cu mine ne-am pus serios pe treabă și, după două după-amiezi, am ieșit cu o foaie A3 tipărită față/verso cu ceea ce era răspunsul nostru la dezamăgire Cuore. Am fotocopiat-o în sute de exemplare.

Câteva zile mai târziu m-am întors la așa-zisa „sărbătoare a satirei” a lui Cuore și am tapetat peste tot cu Crepacuore. De necrezut, dar adevărat, organizatorii (pretinși stegari ai satirei) s-au supărat nu puțin. Unul dintre ei în mod deosebit s-a arătat tare ofensat de faptul că comparaserăm Cuore cu pe-atunci la modă emisiunea de varietăți de televiziune Creme Caramel (o porcărie cu Pippo Franco, dacă nu mă înșel). Buimăcit, am replicat naiv că făcuserăm satiră. El n-a părut să priceapă despre ce vorbeam. Era prea mult.

Din nou la Genova, mă așteptam măcar ca în numerele următoare ale săptămânalului Cuore, în amplele spații dedicate celebrării „sărbătorii satirei” lor, să apară vreo mențiune a happeningurilor înfăptuite de mine acolo cu Gigi Picetti. Eram tânăr și naiv și încă mă străduiam să mă conving că pretinșii profesioniști ai satirei n-aveau deloc simțul umorului, măcar în ce privește autoironia. Cu toate astea, acum faptele vorbeau limpede, iar nemulțumirea mea de a mă fi lăsat înșelat de travestiurile lor creștea de neoprit. Pe scurt, eram din ce în ce mai înfuriat.

Motiv pentru care am luat legătura cu Vincenzo Sparagna, deja fondator al Il Male, Frigidaire, și al altor prețioase inițiative pe muchia nebuniei. Ne-am înțeles îndată. El era pe punctul de a da la tipar un nou periodic, Tempi Supplementari, și am hotărât să-i inserăm un supliment satiric numit Crepacuore, întocmai cum odinioară l'Unità avusese un insert numit Cuore.
Și astfel, la începutul lui noiembrie 1991, primul număr din Tempi Supplementari a intrat în chioșcuri. Iar suplimentul lui satiric se numea Crepacuore.

Cele pe care le vedeți deasupra sunt cele patru pagini ale primului număr din Crepacuore. Concepția și textele sunt toate ale mele și ale lui Picetti, unele caricaturi de asemenea, în vreme ce altele sunt ale lui Scozzari și Giuliano. La unele desene ne-a dat o mână de ajutor și Laura Bagliani.

Iată prima față a celui de-al doilea număr din Crepacuore. Cu urâta caricatură a lui Occhetto din centrul paginii n-avem însă nicio legătură. A fost inserată fără știrea noastră.

Mai jos, în schimb, o caricatură de-a noastră cu care avem legătură.

CREPACUORE — CARICATURĂ vezi versiunea ușoară (114 K)

CREPACUORE — CARICATURĂ vezi versiunea grea (272 K)

Aici alături, DONALD FUCK, o creație de-a noastră care însă n-a avut niciodată dezvoltarea pe care ar fi meritat-o. Realizată împreună cu un prieten desenator, n-a mai avut apoi urmare în virtutea faptului că Crepacuore s-a oprit după al doilea număr.

De ce n-am continuat? Nu-mi mai amintesc. Probabil fiindcă nu se câștigau bani din asta. Și vreun alt motiv minor.